Sta langa calorifer si asculta ploaia. Se simte in siguranta. Este cald si bine. Aceasta caldura vine din interior. A invatat sa se iubeasca.

Johanna din trecut nu ar fi ascultat ploaia. Nu ar fi stat doar cu ea. Nu ar fi petrecut o zi intreaga citind. S-ar fi gandit la lucruri importante de facut pentru altii. Nu pentru sufletul ei.

A aflat imediat dupa divort ca sufera de singuratate patologica. Adica o senzatie  de disconfort si de teama atunci cand nu are un proiect de care sa se agate, o persoana, ceva care sa o distraga de la ea.

« Johanna, nu trebuie sa sangerezi ca sa realizezi ca esti ranita. Si nu trebuie sa ascunzi aceasta rana pentru ca va sangera si vei trai cu ea toata viata. Accept-o, du-te adanc si trateaz-o. Numai asa te vei elibera pentru totdeauna. » ii spune Lisa, coach-ul ei.

« Ce trebuie sa fac ? » intreaba incercand sa zambeasca. Acel zambet pe care voia mereu sa il poarte, chiar si atunci cand simtea emotii opuse celor care te fac sa zambesti.

« Invata sa te iubesti. Sa te pretuiesti. Sa te valorizezi si sa iti oferi ce este mai bun. Acea iubire neconditionata pe care trebuia sa o primesti …. »

« Cand ? De la cine ? Cum sa o primesc ? » Era nerabdatoare sa afle raspunsul Lisei si in acelasi timp usurata, in speranta ca exista o solutie pentru ea.  

« Acasa. De la parintii tai ! »

Atunci a inceput sa inteleaga. Au inceput sa se deruleze filme in mintea ei. A izbucnit in lacrimi…  

Era a doua oara cand plange in ultimii 5 ani. Prima data a plans cand a plecat de acasa, din casa pe care ea a ales-o si spera sa fie plina de copiii lor intr-o zi. In ziua cand si-a parasit sotul…

Era o zi de toamna ploioasa. Johanna nu a putut dormi toata noaptea, se simtea din ce in ce mai slabita. Era agitata. Dorea sa vorbeasca cu Dan, dar stia ca e in zadar. Erau doi straini. El se inchidea in birou si iesea zambind. Parca era in alta poveste. Lumea lor se dastrama si el zambea. Suferinta o sfasia. Dan a renuntat la ea de mult, a incetat sa mai lupte pentru casnicia lor.

Johanna iesea pe balcon, privea copacii si ar fi vrut sa iasa, sa se plimbe, sa sara, sa se bucure de ceva.

« Vrei sa iesim ? Vrei sa facem ceva ? » il intreaba trista, desi stia raspunsul. Ea inca nu a renuntat la lupta.

« Du-te tu. Eu nu vreau » ii raspunde fara sa o priveasca si se pregateste sa isi puna un serial. Trage draperiile si totul devine intunecat in camera.

Era ora 12, miezul zilei. Stia deja cum va decurge ziua ei. Filme, televizor, o singuratate in doi apasatoare. Avea o nevoie disperata de a vorbi, de a intelege ce se intampla. Dan raspundea de fiecare data « Totul este ok. Eu ma simt bine. Sunt obosit de la munca. Iesi tu. Du-te tu. Te astept aici.»

Il cauta cu privirea si nu il gasea. Lumea lor nu mai exista. Se minteau considerand ca sunt fericiti. Cum sa mearga mai departe ? Cum sa inteleaga comportamentul lui ?

De ziua ei, in urma cu cateva saptamani, Johanna a stat singura in casa iar Dan a plecat la footbal cu baietii.  Atunci cand il ruga sa ii cumpere ceva de la magazin, el uita. Cand venea acasa se inchidea in birou. Iar cand Johanna incerca sa discute cu el, acesta se arata neinteresat. Casca. Radea… Nefericirea Johannei nu il interesa.

Johanna se aseaza pe canapea singura si epuizata. Avea o mie de ganduri, zilele se repetau, dorea sa mai spere ca va fi bine.

« Pot sa vin la tine o perioada ? Trebuie sa plec de acasa » ii trimite mesaj lui Ion, un prieten foarte bun.

Stia ca acesta o va primi asa ca incepe sa isi faca bagajul, in asteptarea raspunsului lui Ion.

« Ce faci ? Unde pleci ? » intreaba Dan privind bagajul.

« Nu mai pot. Trebuie sa plec o perioada. Simt ca mor, la propriu. »

« Esti sigura ? Nu vrei sa plec eu si sa ramai aici? » rosteste el calm. Parca nu il surprinde si nici nu il deranjeaza ceea ce vede.

« Nu mai pot sa stau in casa asta. Plec. » Lacrimi calde incep sa curga pe ambii obraji.  Simtea o putere imensa in ea, era sigura ca este momentul sa plece. Simtea ca e bine ceea ce face.

O parte din ea ar fi vrut ca Dan sa o opreasca, sa se trezeasca, sa ii inteleaga suferinta . In piept simtea o durere ingrozitoare, care se putea opri odata ce iesea pe usa.

« Bine, daca asta vrei … Unde pleci ?»

« Nu stiu. Plec. Trebuie sa plec. » Isi sterge lacrimile si il priveste cum zambeste indiferent. Nu o mira. Traise in indiferenta foarte multi timp… Toata viata…

« Vrei sa te duc cu masina ? »

« Nu. Nu vreau sa ma cauti. Lasa-ma sa ma gandesc. Sa ma linistesc… »

« Ok. » raspunde si iese din camera. In mainile acestui barbat si-a lasat viata. Renuntase la tara ei, la prieteni, la o intreaga viata pentru el. Indurerata si cu chipul obosit, continua sa isi faca bagajul.

Plangea si o sfasia durerea. Durere pentru ca pleaca din casa ei, casa in care a visat ca isi va creste copiii. Durere certitudinii ca daca ramana, o sa se stinga langa un om care nu o mai respecta. Simtea deja ca a inceput sa moara.

« Da. Vino. »  se lumineaza telefonul langa ea atunci cand Ion ii raspunde la mesaj.

A inceput sa planga mai tare. Realiza ca pleaca. Bagajul e gata. Dar ea nu e gata. Incepe sa se plimbe prin casa. Si simte blocata.

Priveste in gol. Se distrage, porneste masina de spalat, aranjeaza prin bucatarie. Nu putea pleca. Plange. Se aseaza iar pe canapea. Se duce iar in baie. Aranjeaza hainele scoase din masina de spalat. Nu putea pleca. Ceva o blocheaza.

Deschide dulapul, aproape gol acum, si vede… poza. Poza pe care a decupat-o dintr-o revista cu luni in urma. Poza care reprezenta cea mai mare dorinta a ei, viziunea ei de fericire si de iubire…  poza cu un bebelus. Dan i-a spuberat acest vis. Poza ii zambea.

Inchide dulapul, se imbraca si se pregateste sa deschisa usa, rostindu-si: « Merit mai mult. Merit iubire. Merit un om care sa ma pretuiasca, sa imi ofere afectiune si sa ma respecte. Merit o familie. Merit sa fiu iubita din tot sufletul. » Acum este pregatita.

Lacrimile curg siroaie pe ambii obraji si un sentiment nou de libertate o stapaneste.

« Cum o sa pleci cu bagajele singura ? »

« Nu stiu. Ma descurc. Iau trenul. » ii raspunde printre lacrimi.

« Te duc eu pana la gara. Ma imbrac si te duc. »

Ies amandoi pe usa. Dan o ajuta cu bagajele si o intreaba iar, uimit si inca amuzat «  Esti sigura ca vrei sa pleci ? »

« Nu vreau. Dar trebuie. Altfel simt ca mor.»

Sunt amandoi in fata garii. Dan ii da bagajele si o intreaba iar «  Esti sigura ? » Se uita la ea. O vede plangand. O vede plecand. El inca zambeste. Un zambet dureros. Imatur si nepasator.

Un zambet suficient pentru ca ea sa urce in acel tren. Johanna a plecat.