Initial m-am revoltat. Am simtit ca asta meritam. Parca ni se transmite un mesaj. Uragane, typhonuri, tsunamiuri, incalzire globala, dezastre naturale, un continent in flacari si acum celulele noastre sunt atacate. Suntem pregatiti sa ascultam ?

Nu te uita in jur incercand sa gasesti un dusman. Inamicul nostru suntem noi insine. Ni se spune sa stam acasa si nu stim ce sa facem. Nu ne iubim suficient cat sa ne bucuram de propria prezenta. Nu stim ce ne face fericiti. Am luat din jur tot ce am crezut ca ne umple acel gol interior, iar acum am ramas doar noi si golul nostru.

Nu ne mai putem hrani cu lucruri exterioare. De data aceasta resursele noastre vin dinauntru, ori le avem, ori nu le avem.

Stai in casa si daca tu nu te ajuti, nimeni nu o va face. De ani de zile fugi si te plangi de lipsa de timp. Acum timpul este tot ce ai. Ce faci cu el ?

Mai tii minte acele invitatii pe care le refuzai din lipsa de timp ? Stii cand prietenul tau a trecut prin momente grele si nu ai putut fi langa el ?

Iti amintesti cand mama ta batrana te privea cu ochii plini de iubire iar tu erai concentrat pe telefonul mobil ? Mai stii cand tatal tau te suna si se scuza ca te deranjeaza ? El stie ca alte lucruri sunt mai importante in viata ta decat propriul tau parinte.

Iti amintesti cand partenerul de viata te astepta cu cina dar tu nu aveai timp sa apreciezi omul de langa tine. Erai in goana dupa faima, bani si eventual complimente ieftine si jocuri ale seductiei. Propriul tau copil adormea nemangaiat de tine iar partenerul se simtea respins.

A doua zi o luai de la capat zicandu-ti ca asta este viata. Cum altfel sa iti poti permite o vacanta la mare ? Totul este pentru familie, nu ? Pentru acea familie care, odata plecati in vacanta, se simte straina de tine iar tu esti prea obosit ca sa te mai bucuri de ceva.

Dupa prima saptamana in carantina am invatat sa apreciez tacerea. Cand zgomotul din jur se opreste, sufletul meu vorbeste. Ii e dor de tot ce a uitat sa mai simta. Mi s-a facut dor de familie si de tara mea. M-as fi urcat in primul avion, dar stiam ca le pot face rau.

Am plans de iubire pentru ei. In doar o saptamana am observat cum se imblanzeste ego-ul in mine. Acel ego care vrea sa obtina si sa devina era inlocuit cu ceva atat de frumos, si nu stiam cum se numeste.  Un amestec de compasiune, iubire, iertare si o dorinta de a ajuta.

Doar o saptamana de carantina si deja nu mai vreau sa ma intorc la viata de dinainte. Am inceput sa ma intreb daca as mai putea sa stau la birou asteptand sa treaca timpul ? Oare as mai gasi in mine rabdarea sa vorbesc cu Nora, colega de birou plina de venin ? Oare ar mai putea sa lucrez pentru un sef motivat doar de bani ? As mai putea sa ma intorc acasa dupa o zi de munca pentru a ma plange cat sunt de obosita ?

Atat de putin timp in introspectie, doar eu cu mine, si nu mai sunt aceeasi…

Nu am mai trecut printr-o astfel de criza. Nu stim cum sa procedam si nimeni nu ne poate spune cum vom iesi din ea.

Eu stiu deja ca nimic nu va mai fi la fel…

Adevaratul pericol este in mintea noastra iar lupta pe care o ducem este una interioara.