Daca o intreba cineva in anii trecuti despre copilaria ei ar fi declarat repede ca totul a fost frumos. Nu isi amintea prea multe, dar nu vedea nicio problema. In poze totul pare frumos.

Creierul nostru ne iubeste cu adevarat, vrea sa uite ceea ce ne poate rani. Acum Johanna stie asta. Si mult mai mult de atat…

Se afla la biroul ei orientat catre gradina. Simte atata bucurie sa se afle acolo, in natura. Soarele lumineaza toata incaperea. Ia un pix in mana si se decide sa scrie tot ce isi aminteste. Inchide ochii…

Se vede in orasul copilarie ei, un mic orasel de provincie. Era vacanta de vara, avea 10 ani. Era singura. Se plictisea. Nu putea dormi la pranz si nu stia ce sa faca. Era lasata nesupravegheata. Uneori se juca cu papusi, alteori citea carti din biblioteca mamei. Ii era rusine de ceea ce face, nu stia de ce e gresit insa unchiul i-a spus sa nu citeasca carti de adulti. Dar ce alte carti sa citeasca ? Nu avea alte carti…

Locuiau in casa bunicilor. Mama era profesoara, iar tatal bancher. Magda, sora ei mai mare, nu se juca niciodata cu ea. Magda statea mereu cu mama si bunica. Iar Johanna mai mult singura, se plimba prin curte, statea in natura. Cand vedea copii pe strada se ducea la ei. Nu se simtea bine nici atunci cand iesea sa se joace cu copiii. Bunica i-a spus ca nu are ce sa invete de la acesti copii. Dar nici singura nu putea sta …

Isi coboara capul spre birou, are inca ochii inchisi. Fruntea i se increteste. Respiratia s-a accelerat. Parca simte singuratatea acelor ani.

In vacantele de vara trebuia sa isi faca temele la matematica. Uneori nu se descurca. Nu indraznea sa le spuna adevarul parintilor de teama a ceea ce va urma: « Daca nu esti atenta la clasa. Ar trebui sa stii.» Ii era foarte frica ca va fi certata iar. Nu intelegea de ce nu se putea concentra. O preocupau mult lucruri legate de familia ei si intradevar, nu era atenta.

Uneori tatal ei o ajuta. Il iubea foarte mult. Toata ziua se uita la ceas si astepta ora la care el se intorcea de la munca. Ii sarea in brate. Fata i se luminca. Insa de ceva timp se intampla ceva cu tatal ei. Avea probleme, era abatut, uneori consuma alcool. Johannei ii era frica. La ora cand trebuia sa soseasca de la munca, se aseza bucuroasa dupa usa. Astepta sa auda masina si inima ii sarea din piept de nerabdare. In functie de mers stia daca a baut sau nu.

« Spune-i sa nu mai bea, pe tine te asculta. » o invata bunica. Ii era frica sa ii spuna asta. L-a vazut in urma cu cateva zile suparandu-se si imbrancind-o pe Magda atunci cand aceasta i-a zis, bineinteles invatata de bunica : « Esti beat. Du-te sa te culci ! »

Le auzea pe bunica si pe mama vorbind urat de tatal ei : «  Nu vezi ca vine mereu beat ? Bani nu mai aduce si uite ce burta a facut. »

Johanna s-a decis sa ajute. Se trezea dimineata si ii facea ceai de slabit tatalui. Punea ceaiul intr-o sticla si il ruga sa bea toata ziua numai ceai. Apoi era multumita de ea. Credea ca situatia avea acum sa se imbunatateasca. Ea l-a salvat.

Bunicul era fost cadru militar, pensionat de tanar. Johanna se bucura sa petreaca timp cu el, era glumet si pus pe sotii. Toata ziua avea langa el un paharel fie de vin, fie de tuica. Avea atelierul lui unde fabrica si una si alta. Johanna il asista, ii placea sa il ajute. Uneori mergeau impreuna la plaja. Alteori plecau impreuna cu trenul in vizita la rudele lui.

Bunicul consuma alcool in tren iar Johannei ii era frica sa nu pateasca ceva. Ramaneau noaptea prin gara asteaptand corespondenta catre destinatia finala. Era singura si ii era frig. Bunicul intra in carciuma si o lasa sa astepte afara. Johanna se uita in jur, erau copii in gara. Ar fi vrut sa se duca sa se joace cu ei. Dar trebuia sa aiba grija de bagaje… Nu se mai terminau acele nopti in gara si stia ca odata ajunsa la rudele bunicului, urma sa se plictiseasca din nou.

Nu se discuta mult. Copiii erau obiecte de amuzament in familia bunicului, se radea de ei si erau lasati sa priveasca discutile adultilor, ignorati. Johanna nu stia ce sa faca in aceasta vacanta. Se plimba prin vie, se uita la flori, se plimba pe strazi, avea o prietena cu care se mai juca uneori. Intr-o vara a gasit reviste in casa si a inceput sa citeasca povesti. Citea toata ziua pana adormea si apoi se trezea si se plimba iar prin vie. 

Bunicul o certa fara motiv si ii spunea neincetat sa invete limba engleza. Johanna ar fi vrut sa invete. Dar nu stia cum sa invete. Nu avea carti, informatii…

Zilele treceau si erau la fel. Nu suna nimeni sa se intereseze de ea. Se simtea singura, ii era dor de tatal ei si astepta cu nerabdare sa se intoarca acasa.

In restul vacantei, inapoi acasa, Johanna statea cu bunica ipohondra. Femeie puternica si voinica la infatisare, se ocupa de gospodarie si il servea la orice ora pe sot. Uneori se trezea la 5 dimineata atunci cand acesta pleca, ca sa ii incalzeasca ciorba si ca sa ii pregateasca hainele. El o certa daca nu facea ceva bine, iar ea nu comenta. Uneori izbucnea in lacrimi.

Johanna dormea in camera cu bunicii. Asculta cu ei muzica la radio pana adormea. Desi era mare, acum la 10 ani, se ghemuia intr-un patut prea mic pentru ea. Era patutul ei de bebelus…

Johanna era ingrijorata pentru sanatatea bunicii. O vedea plangand si se speria atunci ca aceasta credea ca moare. Femeia se intindea in pat si o striga pe Johanna sa vina sa ii aprinda o lumanare. Copilul o asculta, ii aprindea o lumanare si statea speriata langa ea.

« Off Doamne ! Ce nebunie. Dor amintirile astea, » ofteaza Johanna, deschide ochii si isi indreapta privirea catre crizantemele albe din gradina. In acelasi timp o voce se aude de afara.

« Johanna ! Esti acolo ? » Brusc se trezeste din escavat in amintiri. Are pixul in mana dar nu a scris nimic.

« Da Lou-Anh . Vin acum. » raspunde. Lou-Anh, vecina ei vietnameza a venit sa exerseze impreuna la pian. Johanna s-a decis sa isi depaseasca acest blocaj. A renuntat la pian la varsta de 11 ani, dupa 4 ani de cursuri. Bunica i-a dat de inteles ca nu are talent. I-a spus ca Magda canta perfect si ca nu se poate compara cu ea… Profesoara o lovea peste maini atunci cand gresea. I-a fost frica mult timp sa inceapa iar sa cante la pian. Pana intr-o zi.

Inainte sa plece de la masa de amintiri isi noteaza in agenda : « Nu este vorba despre a acuza in jur. Oamenii raniti, ranesc la randul lor. Nu ai avut nicio putere sa schimbi ceva atunci cand erai copil. Acum ai ! »

Apoi se indeparteaza de birou si iese in gradina.