Pana la varsta de 13 ani, am locuit toti impreuna in casa bunicilor. Imi placea sa stau cu copiii de pe strada bunicilor, vorbeam, radeam, ne jucam. Andra si Monica, cele mai bune prietene de la scoala, veneau in vizita si ne jucam cu papusile. Eram fericita. Organizam petreceri in curte si bunica gatea pentru noi. Uneori eram invitata la Andra acasa. Eram entuziasmata si mi se parea ca la ei exista ceva nou, o legatura pe care acasa nu o vedeam. Parintii ei pareau mai reali decat ai mei. Erau veseli si ma simteam bine cu ei. Atunci cand tatal Andrei facea o glumea, izbucnea toata casa in hohote de ras. Totul era simplu cu ei. Andra nu era certata si se purta natural. Faceam activitati impreuna cu familia ei si nu se supara nimeni. Cantam si ne jucam toti Monopoli. Parca si mancarea era mai buna la ei. Parca si casa era mai frumoasa. Simteam ca se iubesc si simteam ca le pasa de mine.

Andra era inalta si frumoasa. Avea parul lung, saten si ochii mari, negrii. Imi placea sa vorbesc si sa glumesc cu ea, o vedeam foarte frumoasa si inteligenta si ma bucuram ca este prietena mea. Uneori venea la scoala cu doua sandwisuri si imi oferea unul. Colege de banca si prietene bune, ne infrumusetam copilaria una alteia. Eram nerabdatoare sa ajung la scoala. Imi amintesc momentele in care luam o nota mica si Andra ma consola. Tot ceea ce nu spuneam acasa, de teama sa nu fiu certata de parinti, ii spuneam ei. Avea mereu o vorba buna pentru mine si ma imbratisa. Era sincera si ii pasa cu adevarat, atunci cand ma intreba cum ma simt.

Prietenia mea cu Andra mi-a oferit o afectiune sincera, pe care cei din familia mea nu o mai puteau simti si oferi la randul lor. Ne declaram ca suntem cele mai bune prietene, pentru toata viata si eram nedespartite. Eram frumoase si indraznete. Profesorii ne placeau si ne intelegeam bine cu toti colegii.

Ne jucam si cu Monica, prietena noastra pe care o placeam foarte tare. Creata si delicata, Monica era mult mai rezervata decat noi. Nu radea asa mult si nu voia sa fie mereu in centrul atentiei. Nu canta cu noi la pian, dar ii placea sa stea pe langa noi.

Intre bucuria de a merge la scoala si joaca cu prietenii de pe strada bunicilor , nu aveam cum sa vad ce se intampla cu adevarat in familia mea. Stiam doar ca acasa trebuia sa fiu vesela. Daca luam o nota mica, o ascundeam. Nu povesteam prea multe despre ce se intampla la scoala si parea ca nimanui nu ii pasa. Nu ma intrebau prea multe, iar atunci cand vorbeau despre prietenele mele, bunica si mama imi spuneau ca ele sunt mai bogate sau mai frumoase decat mine.

Sufletul meu inocent nu stia ce sa inteleaga. Am inceput insa sa cred ca ceva nu este in regula cu mine.